Pestera Polovragi

Modelată de bătrânul Olteţ, de-a lungul mileniilor de stăruinţă, într-o bandă de calcare jurasice din sudul Munţilor Căpăţânii, Peştera Polovragi reprezintă un veritabil punct de atracţie turistică în ansamblul obiectivelor din Nordul Gorjului de Est.
Accesul se face prin Ramnicu Valcea - Horezu - Polovragi. Daca pleci din Bucuresti, mergi aproximativ patru ore cu masina sau cu autobuzul spre Targu Jiu si te opresti in comuna Polovragi, o comuna asezata la poalele masivului Capatanii.

Daca strabati satul, ajungi la Manastirea Polovragi, manastire la care poti cere sfaturi in ceea ce priveste drumetia ta in zona. Pe partea dreapta a manastirii se face un drum forestier ce trece pe langa cantonul Romsilva. Daca vrei sa treci cu masina, trebuie sa platesti o taxa modica, taxa folosita la pastrarea in bune conditii a drumului de acces in Cheile Oltetului si spre Pestera Polovragi.


Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuieşte ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, iniţial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil şi vegetaţia de tip mediteranean. Ieşind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpăţânii şi străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Olteţului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteţ, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munţi fraţi, săpând încă veritabile chei, cu pereţi verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri.

După 200 – 300 metri de urcuş prin Cheile Olteţului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm.

Recunoaştem numele: acelaşi Polovragi… Aflăm că, în conştiinţa localnicilor, se păstrează vie o credinţă conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peştera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuinţată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localităţii şi implicit a peşterii şi mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepţie a strămoşilor noştri referitoare la credinţa lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viaţa lor. Această legendă este consemnată şi de Alexandru Vlahuţă în „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoşeşti împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling şi picură şi azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.

Într-adevăr, este o peşteră caldă şi umedă (temperatură constantă – 9 grade şi umiditate medie – 90%), care „plânge” cu picături din infiltraţii, apă bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier, etc., funcţie de stratele pe care le străbate, le „spală” şi le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavaţie. În funcţie de impurităţile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta îşi schimbă culoarea din aval către amonte, pe porţiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină.

Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartaţi de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare şi, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porţiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoţională de excepţie deoarece, fiind cea mai accesibilă porţiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puţin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zalmoxe îi corespunde la suprafaţă, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetăţuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriaşă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peşterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor ( 1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morţii. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranţelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „priveşte” Maica Domnului cu Pruncul în braţe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziţionat între Culoarul Stâlpilor şi Culoarul Sufocant, peştera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de ţurţuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peşteră, etc., unele dintre forme căpătând chiar denumiri graţie spectaculozităţii lor.
Peştera găzduieşte o colonie de hibernare de aproximativ 300 de lilieci de peşteră din Ordinul Microchiroptera, Genul Rhynophus, numit popular liliacul cu potcoavă, graţie formei de potcoavă a pliului ce le înconjoară nasul.
Liliecii nu au nevoie de ochi pentru a vâna ţânţarii cu care se hrănesc. Ei emit o mulţime de „ strigăte” imperceptibile de către urechea omului. Pentru orientare folosesc ultrasunetele produse de vibraţiile corzilor vocale. Prin structura lui, laringele seamănă cu un fluier. Aerul expirat de plămâni, eliminându-se cu mare viteză prin laringe, dă naştere unui şuierat cu o frecvenţă de 30.000 – 150.000 Hz, nepercepută de urechea omului. Presiunea aerului care trece prin laringele unui liliac este de două ori mai mare decât a unei locomotive cu aburi, ceea ce pentru un animal atât de mic, e o performanţă remarcabilă. În laringele animalului iau naştere 5 – 200 vibraţii sonore de înaltă frecvenţă care nu durează fiecare decât 2-5 miimi de secundă. Astfel, dintr-un obstacol situat la 17 metri, sunetele emise se întorc la liliac în cca. 0,1 secunde. Dacă durata semnalului sonor depăşeşte 0,1 secunde, ecoul reflectat de obstacolele situate la mai puţin de 17 m distanţă este receptat de urechea liliacului simultan cu sunetul ce i-a dat naştere. Aşadar, după intervalul de timp care separă sfârşitul semnalului emis de primele sunete, de ecou, liliacul apreciază distanţa care îl desparte de obiectul care a reflectat ultrasunetul.

Toţi liliecii din Ordinul Microchiroptera (liliecii mici) sunt înzestraţi cu radare ultrasonice de diverse modele, ce pot fi încadrate în trei categorii: murmurătoare, scandante şi stridulante. Liliecii care scandează sunt rinololofii sau liliecii potcoavă, frecvenţi în Caucaz şi Asia Centrală, dar şi în peştera noastră. Această potcoavă constituie un difuzor care adună ultrasunetele într-un fascicul direcţionat. Liliecii stau aninaţi de tavanul peşterii, cu capul în jos şi rotindu-se circular, explorează împrejurimile cu ajutorul fasciculului sonor. Acest detector viu rămâne suspendat cu cele zece gheruţe aferente celor două picioruşe, până când o insectă intră în câmpul sonarului său. Atunci liliacul sare pentru a-şi prinde prada. Este capabil de a vâna 10-15 insecte pe minut.
Dacă în perioada de maternitate liliecii îşi pot apăra, cu o discreţie demnă de invidiat, dreptul la viaţă, furişându-se în culoare inaccesibile privirii omului, pentru a-şi alăpta în tihnă puii, în perioada de hibernare sunt mult mai vulnerabili deoarece, pentru gruparea coloniei într-un ciorchine uriaş, au nevoie de tavanul larg al galeriei vizitabile. Nu credeţi că am fi cel puţin insensibili dacă nu le-am respecta perioada de hibernare?
Performanţele liliacului potcoavă, în plin sezon de vânătoare, pot fi admirate în perioada iulie-septembrie la Peştera Polovragi, uşor de descoperit urcând 600-700 m de la Mănăstirea Polovragi.
Cam atat despre aceasta minunata si simpla pestera aflata in cheile Oltetului,  va recomand sa o visitati iar dupa trecerea voastra prin aceasta minunatie incercati sa lasati locurile asa cum sunt fara a aduce modificari nefavorabile monumentelor naturii.
Va multumesc