Memorialul Durerii (Victimele Comunismului)

Obiective turistice in Maramures
Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei
Memorialul Durerii

Cum puteti ajunge la Muzeul Memorial de la Sighet

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei de la Sighet se află în centrul istoric al municipiului Sighetu Marmaţiei.
Pentru a găsi drumul către Memorialul Sighet urmaţi marcajele roşii de pe harta oraşului Sighet

1. Dacă mergeti la Sighet cu trenul (G) - de la gara din Sighet, traseul este- str. Iuliu Maniu-str. Ioan Mihaly de Apsa-Bogdan Vodă-str. Corneliu Coposu- Memorialul se află pe strada Corneliu Coposu nr. 4.
2. Dacă intraţi în Sighet venind dinspre Baia Mare (Baia Mare-Sighet 67 km)
   traseu Baia Mare-Vadu Izei-Sighet - În Sighet pe străzile Bogdan Vodă-Gheorghe Şincai-Corneliu Coposu -sau pe străzile Bogdan Vodă-1 Decembrie 1918-Traian-Piaţa Libertăţii-staţia de taxi Bogdan Vodă-Corneliu Coposu - Memorialul se află pe strada Corneliu Coposu nr. 4.
3. Dacă mergeti la Sighet dinspre Satu Mare (Satu Mare-Sighet 100 km)traseu Satu Mare-Livada-Negreşti Oaş-Săpânţa-Sighet - În Sighet pe străzile Avram Iancu-Ioan Mihaly de Apsa-Bogdan Vodă-Corneliu Coposu sau Avram Iancu-Gheorghe Doja-Gheorghe Şincai-Corneliu Coposu - Memorialul se află pe strada Corneliu Coposu nr. 4.
4. Dacă mergeti la Sighet dinspre Moldova, trecând prin pasul Prislop şi apoi prin Borşa (Borşa-Sighet 70 km)
   traseu Borşa-Moisei-Vişeu de Sus-Petrova-Sighet - În Sighet pe străzile Dragoş Vodă-Traian-Piaţa Libertăţii-staţia de taxi Bogdan Vodă-Corneliu Coposu - Memorialul se află pe strada Corneliu Coposu nr. 4 

Din punctul meu de vedere este un muzeu ce trebuie vizitat de toata lumea indiferent de varsta , in momentul in care pasesti pe usile acestei inchisori simti pe spate un fior ce te misca puternic , iar vocea de inceput a Anei Blandiana face ca emotiile sa duca pana la lacrimi am zarit oameni in jurul meu ce cu greu isi puteau stapani emotiile.
Este intradevar un lucru fenomenal ce s-a realizat acolo .......

Programul de vizitare al Muzeului Memorial de la Sighet

Program de vizitare

• Luni-duminică 9.30-18.30 (15 aprilie –15 octombrie)
• Marţi-duminică 10.00-16.00 (16 octombrie-14 aprilie), luni închis
• Ultimul vizitator - cu 30 de minute înainte de închidere

Bilete

• Elevi, studenţi, pensionari: 3 Lei noi (30.000 Lei vechi)
• Adulţi: 6 Lei noi (60.000 lei vechi)
• Taxă de fotografiere: 3 Lei noi (30.000 Lei vechi)
• Taxă de filmare: 15 Lei noi (150.000 Lei vechi)
• Gratuit:
  • Foştii deţinuţi politici
  • Persoane cu handicap
  • Ziarişti

Municipiul Sighetu Marmaţiei se află în judeţul Maramureş, în zona de nord a României.
 Fondatorii Memorialului sunt:   Ana Blandiana si Romulus Rusan


Crearea Muzeului de la Sighet a fost precedată şi apoi suţinută de activitatea Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului. Întâi istorie orală, dar, în paralel, strângerea de documente, fotografii, obiecte şi hârtii care să poată fi folosite în crearea celor peste cincizeci de săşi în fostele celule ale închisorii.
Muzeul, care adesea este confundat el singur cu Memorialul, este produsul Centrului de Studii. 
Creat în 1993 de Ana Blandiana şi Romulus Rusan, fiinţând mereu în criză de fonduri şi personal, Centrul a reuşit să producă proiectele de reabilitare şi dotare a muzeului, banca de date necesară umplerii acestuia cu un conţinut realist şi credibil. S-a structurat în câteva departamente, a căror activitate va fi descrisă în continuare. S-a preocupat de atragerea unor colaboratori valoroşi, de crearea unei promoţii de cercetători tineri, chiar dacă n-a avut posibilitatea să facă prea multe angajări iar salariilor sunt mici. A stimulat dezbaterea unor teme importante, pe terenuri neexploatate, în cadrul simpozioanelor, seminariilor, atelierelor şi meselor rotunde.

Scurt istoric al închisorii din Sighet

Închisoarea din Sighet a fost construită în 1897, de autorităţile austro-ungare, cu ocazia aniversării "primului mileniu maghiar". După 1918 a funcţionat ca închisoare de drept comun. După 1945 prin Sighet se făcea repatrierea foştilor prizonieri şi foştilor deportaţi din U.R.S.S. În august 1948 a devenit loc de detenţie pentru un grup de studenţi, elevi şi ţărani maramureşeni, dintre care o parte trăiesc şi azi la Sighet. În zilele de 5-6 mai 1950 au fost aduşi la penitenciarul Sighet peste o sută de demnitari din întreaga ţară (foşti miniştri, academicieni, economişti, militari, istorici, ziarişti, politicieni), unii dintre ei condamnaţi la pedepse grele, alţii nici măcar judecaţi. Majoritatea aveau peste 60 de ani.
În octombrie-noiembrie 1950 au fost transportaţi la Sighet şi 45-50 de episcopi şi preoţi greco-catolici şi romano-catolici. Penitenciarul era considerat "unitate de muncă specială", cunoscută sub numele de "colonia Dunărea ", dar era, în realitate, un loc de exterminare pentru elitele ţării şi în acelaşi timp un loc sigur, de unde nu se putea fugi, frontiera Uniunii Sovietice fiind situată la mai puţin de doi kilometri.
Deţinuţii erau ţinuţi în condiţii insalubre, hrăniţi mizerabil, opriţi de a se întinde ziua pe paturile din celulele fără încălzire. Nu aveau voie să privească pe fereastră (cei ce nu se supuneau erau pedepsiţi să stea la "neagra" şi "sura", celule de tip carceră, fără lumină). Într-un târziu, la geamuri au fost puse obloane, încât se putea vedea numai cerul. Umilinţa şi batjocura făceau parte din programul de exterminare.
În 1955, ca urmare a Convenţiei de la Geneva şi a admiterii României comuniste (RPR) în ONU, a avut loc o graţiere. Parte din deţinuţii politici din închisorile româneşti au fost eliberaţi, parte transferaţi în alte locuri, inclusiv în domiciliu obligatoriu. La Sighet din cei circa 200 de deţinuţi, 52 muriseră. Închisoarea de la Sighet a redevenit de drept comun. Totuşi, deţinuţi politici mai apăreau şi în anii următori, mai ales "în trecere" spre spitalul psihiatric din localitate. În 1977 închisoarea a fost dezafectată, devenind fabrică de mături, depozit de sare şi, în cele din urmă, o ruină părăsită.

Scurt istoric al Muzeului Memorial

Fundaţia Academia Civică a preluat ruina fostei închisori în 1993, în vederea transformării ei în muzeu.
Pentru realizarea acestui proiect trebuia pe de o parte organizată strângerea de fonduri pentru reabilitarea clădirii, iar pe de altă parte realizarea unei bănci de date necesare creării muzeului. Centrul de studii înfiinţat şi condus de Romulus Rusan, încă din 1993, a demarat înregistrările de istorie orală şi colectarea de fotografii, acte, obiecte, scrisori, colectii de ziare, carti, manuale, albume, inregistrari de istorie orala, precum si - pe un alt plan - organizarea de ateliere, seminarii, simpozioane, intalniri intre victimele comunismului si istoricii din Romania si din strainatate, publicarea de carti cuprinzand marturii, studii, statistici si documente privind rezistenta anticomunista si reprimarea ei. Pana in prezent, centrul a realizat peste cinci mii de ore de inregistrari, 35000 de pagini de carte si a tezaurizat zeci de mii de documente (file, fotografii, casete audio si video).
În paralel, prin concurs, alcătuirea proiectului de reabilitare a clădirii fostei închisori transformate în muzeu a fost încredinţat firmei UMROL din Cluj, iar execuţia propriu-zisă firmei Stelid din Baia Mare. Lucrările au durat până în anul 2000. Pentru că edificiul, vechi de un secol, era ruinat şi plin de igrasie, a fost nevoie de refacerea fundaţiilor, izolaţiilor, acoperişului, iar pereţii interiori, care oricum fuseseră revopsiţi şi nu mai aminteau perioada anilor 50, au fost văruiţi în alb.
Rezultat al unor cercetări laborioase, fiecare celulă a devenit o sală de muzeu, în care, întâi într-o formă provizorie, mai apoi definitivă, urmând acum o ordine cronologică, sunt prezentate marile teme ale represiunii comuniste, ale distrugerii statului de drept şi înlocuirii lui printr-o construcţie de tip totalitar
Cercetarea istorică a fost realizată de angajaţii şi colaboratorii Centrului de Studii, iar realizarea muzeografică a fost înfăptuită de firmele Ozana Design - designer Ştefan Popa, firma Prima Metal - arh. Radu Canciovici şi Ciprian Ionescu, Lime Production - designer Bogdan Dumitrescu, Forum Art - arh. Dan Popovici, Ghildus Design System - designer Alexandru Ghilduş, APGA - arh. Petru Gheorghiu, MB Studio - arh. Matei Marcu şi Octavian Carabela.
 Muzeul detine 87 de sali fiecare reprezentand o anumita descriere a comunismului, printre ele amintesc cateva:

Muzeul Sighet: Sala 5 - Sala hărţilor

Sala hărţilor, spaţiul de primire şi orientare a vizitatorilor, face o prezentare în spaţiu a gulagului românesc, având şi varianta temporală, adică o cronologie a celor 45 de ani din istoria României comuniste. Pe o hartă mare a ţării sunt marcate, prin cruci, locurile de detenţie, de muncă forţată şi de domiciliu obligatoriu, ca şi azilele psihiatrice cu caracter politic, locurile unde s-au dat lupte, unde au avut loc execuţii şi gropile comune. Fiecare din aceste categorii sunt prezentate amănunţit în şase hărţi mai mici. Alături de aceste hărţi sunt expuse imaginile principalelor închisori comuniste.

În România au existat, de-a lungul perioadei comuniste (1945–1989), peste 230 de locuri de detenţie, cifră în care se includ spaţiile de anchetă, de triaj, de încarcerare propriu-zisă (penitenciare), ca şi lagărele de muncă forţată şi de deportare. Dacă adăugăm sediile de Securitate orăşeneşti, raionale, regionale şi apoi judeţene, în care deţinuţii erau aduşi după arestare şi supuşi interogatoriilor, cifra creşte cu peste o sută. Azilele unde celor arestaţi li se aplicau tratamente psihiatrice de “reeducare” erau cel puţin cincisprezece. Numărul locurilor de execuţie, al locurilor unde s-au desfăşurat lupte între partizani şi Securitate şi al gropilor comune descoperite în ultimii ani trece de nouăzeci.

Muzeul Sighet: Sala 6 - România închisorilor

Numărul românilor care au fost arestaţi şi condamnaţi în perioada 1945-1989 a fost de 600.000. Vârfurile terorii au fost înregistrate în perioadele 1948-1953 şi 1958-1960, când – de altfel – pe lângă penitenciarele existente – devenite neîncăpătoare - au fost organizate numeroase lagăre de muncă forţată şi au avut loc deportări, strămutări masive ale celor socotiţi periculoşi pentru regim (în total, încă 200.000 persoane).
Această sală prezintă câteva penitenciare care au fost locuri de exterminare a elitei gânditoare din societatea românească: intelectuali, ţărani, preoţi, negustori, meseriaşi, militari, studenţi, elevi, nenumăraţi minori şi nenumărate femei.
Am încercat să prezentăm câteva mari închisori în funcţie de funcţiile şi specificul lor; am arătat cum celula a devenit de multe ori universitate; am expus obiecte din recuzita mizeră a detenţiei; am întocmit grafice privind mişcarea deţinuţilor dintr-o închisoare în alta şi, pentru a ilustra particularitatea fiecărui destin, am imaginat itinerariile tragice parcurse de un număr de personalităţi înlănţuite ale istoriei noastre (v. aplicaţia care rulează pe touch-screen).
Un amănunt important: uşa masivă din mijlocul sălii a fost adusă de la Galaţi, din închisoarea – azi demolată – în care au pătimit – între 1947 şi 1951 – marii dascăli ai democraţiei româneşti: Iuliu Maniu şi Ion Mihalache.

Sala nr 9 detine o incarcatura aparte
Aici fiind celula in care a murit Iuliu Maniu

Mueul Sighet: Sala 37 - „Neagra”

  În fiecare închisoare există o celulă de pedeapsă. Deţinuţii consideraţi recalcitranţi erau izolaţi în obscuritate totală, înlănţuiţi de un inel din centrul celulei. Uneori (de exemplu la Aiud) erau ţinuţi cu picioarele pe un grătar aflat într-o pânză de apă. Deţinutul era încarcerat dezbrăcat şi desculţ. Raţia de hrană era redusă la jumătate. În întuneric, în frig, înfometat, uneori şi legat, era obligat să stea în picioare toată ziua şi toată noaptea.

 Cam acestea sunt cateva dintre multele lucruri pe care le puteti gasi in acest muzeu fenomenal, in exteriorul  cladirii puteti gasi o capela unde se aprind lumanari in memoria celor cazuti in suferinta aici numarul acestora este..........
Pe pereţii rampei de coborâre în spaţiul subpământean au fost gravate în andezit fumuriu numele a aproape opt mii de morţi din închisorile, lagărele şi locurile de deportare din România, cărora li s-au adăugat alte 16.000 de nume inscripţionate în plăci de andezit montate pe zidul curţii interioare şi în Cimitirul Săracilor.

Extrem de migăloasă, operaţia de strângere a numelor morţilor a necesitat zece ani de muncă în cadrul Centrului Internaţional de Studii asupra Comunismului, iar cifra este departe de a acoperi adevărata amploare a represiunii. Cele mai multe nume au fost stabilite de dl. Cicerone Ioniţoiu şi de regretatul Eugen Sahan, ambii istorici prin vocaţie şi foşti deţinuţi politici.

 In curte se mai gasesc sclupturi ce reamintesc de momentele de excutie din momentele functionarii inchisorii

                                                                    Cuvinte de incheiere